…despre frica

Frica este o doamna total lipsita de toleranta si incredibil de sacaitoare. Am cunoscut-o inca din primii ani de viata, desi nu imi amintesc exact daca s-a recomandat chiar de la inceputul primei noastre intalniri. Nu a fost chiar una dintre cele mai placute intrevederi, doamna Frica fiind foarte distanta.

Imi amintesc si cum era imbracata: destul de sobru pentru o doamna intre doua varste. Purta o rochie lunga neagra cu o vestuta pe deasupra si o umbrela cu maner ros care ii servea drept baston. Ciudat, nu? Pentru o doamna cu asa o reputatie, Frica era destul de sifonata. Parea chiar ingandurata iar eu eram mult prea mica pentru a-i trezi interesul. Am schimbat cateva cuvinte si atat…

Pe masura ce am crescut, m-am reintalnit cu ea si o gaseam schimbata de fiecare data. Hainele erau aceleasi, la fel de sifonate inspre poale dar nimic altceva nu iesea in evidenta. Doamna insa se schimbase. Avea momente in care radea zgomotos si rostea cuvintele clar si raspicat. Alteori insa, doamna era palida, abatuta, statea cu mine cateva momente si pleca fara sa isi ia ramas bun….ce pot sa spun? Ciudata aparitie!

Si cu toate acestea inca ne mai intalnim. Ne leaga multe amintiri si oricat as incerca sa evit orice intrevedere, doamna apare atunci cand ma astept mai putin. Cateodata petrecem impreuna minute bune, cateodata imi da doar un telefon de curtoazie. Si imi spune doar atat: “Asculta draga mea, eram curioasa… cum iti mai merge?” Si incheie aproape orice discutie cu: “Pe data viitoare cheri! Sunt foarte ocupata, dar promit sa nu te uit!” Deh, este o doamna de moda veche, cu studii la pension.

Asadar, pe data viitoare stimata doamna. La revedere! ...intre timp mi-am schimbat numarul de telefon :P

...despre muze

Imi era dor sa scriu. Au trecut aproape 8 luni de cand am scris ultima oara. Si acum parca imi caut gandurile: oare ce-as avea de spus? Sa mai vorbesc despre singuratate? Nu mai am inspiratie. Sa mai vorbesc despre iubiri neimpartasite? Nu mai e cazul.

Si cu toate astea parca mi-a mai ramas ceva neclarificat. Sa vorbesc despre mine…despre ce imi place si ce nu, despre cine cred ca sunt si despre ce nu imi place sa vad in jur…hmmm, patetic

Voi vorbi asadar despre muze. Ca ele ne inspira deja stie toata lumea. Ca au un rol bine definit in tot procesul de creatie, asta este iar un lucru stiut. Dar ca muzele sunt posesive putini stiu sau dupa caz, putini recunosc.

Muzelor le place sa fie in centrul atentiei. Si le mai place sa se invaluie in mister, stiut fiind faptul ca o muza fara secrete nu este altceva decat o alta reduta cucerita in cele din uma si care, ca orice cucerire, nu mai poate ascunde dincolo de porti mai nimic: pentru ca ele sunt deschise.

Si mi-ar placea sa mai spun despre muze ca sunt egoiste, ca se gandesc doar la ele, ca nu ne lasa in pace si ca sunt sacaitoare.

Si uite asa, din doua-trei randuri cat am reusit sa scriu, in mare parte am vorbit muzele de rau. Sa-mi fie rusine!...sau sa le fie lor de fiecare data cand ne bantuie:)

rafuiala

Probabil ca intr-o lume imaginara perfecta, lucrurile se aseaza intotdeauna asa cum trebuie, adica la locul lor. Probabil ca in aceleasi conditii uitam de tot ce este urat si superficial si preferam frumosul ca singura forma admisa.

Cu toate astea, perfectiunea nu este decat un deziderat spre care tindem si nu o stare de fapt. Sa nu uitam ca oricat ne-am dori, lucrurile nu se schimba dintr-o data. Sa nu uitam ca sunt si lucruri al caror farmec este acela ca nu se pot schimba. Si sa nu uitam ca notiunea de frumos, nu este decat una subiectiva, alimentata de comparatiile inerente cu evenimente neplacute, scoase din cand in cand de la naftalina. Iar amintirile, cu rolul lor frumos de a ne pastra nostalgici, rascolesc cateodata cu intentia clara de a ne face sa ne incruntam.

Nu ma gandesc decat ca din maldarul de amintiri care au revenit acum, o parte trebuie stearsa. Exact partea care nu ma indeamna sa fiu nostalgica. Partea care ma sperie din cand in cand si care ma impiedica sa merg mai departe, sa visez chiar si cu ochii deschisi ca maine poate fi mai bine, in nici un caz la fel...

nesiguranta

De multe ori ma gandesc cum le potriveste timpul pe toate. Si cum probleme ce par a nu se mai sfarsi isi gasesc la un moment dat o rezolvare: banala, puerila, la indemana. Si ma gandesc atunci cat e de simplu si ma intreb la ce bun atatea framantari. Probabil ca au rolul lor. Probabil ca fara ele nu s-ar numi ca simtim. Probabil …

Si dupa un moment de ragaz, in care simturile si trairile se odihnesc nestingherite, apar alte provocari. Alte intrebari fara raspuns, alte framantari, noi motive de ingrijorare.

Si intre ele, pauza de respiro, momentele de echilibru, de liniste, de contemplare.

Probabil ca toate au un curs ciclic. Probabil ca asa trebuie sa fie, ca sa putem spune ca traim. Poate ca altfel viata ar parea anosta si lipsita de culoare. Daca toate ar merge bine, n-am avea criterii de comparatie. Iar incercarile, ca sa privim partea plina a paharului, ne calesc pana la refuz.

Cat despre solutiile salvatoare, ei bine, apar de unde nici nu te astepti exact atunci cand te astepti mai putin. Sa ne pastram asadar optimismul sau sa ramanem precauti? Sau sa le incercam pe amandoua? Si pana la urma, trairile astea sunt bune la ceva?

...ganduri

Gandurile sunt obisnuite sa hoinareasca. Se mai opresc din cand in cand sa-si traga sufletul, dupa care pornesc iarasi la drum. Sunt convinse ca orice oprire este menita doar pentru un strop de odihna si nimic altceva.

Gandurile se mai si sperie uneori. Si din acest motiv, au mai tot timpul la ele o carapace facuta special pentru ganduri. Acolo se refugiaza cand vor sa se ascunda de lume, cand vor sa se regaseasca sau cand vor sa se refaca.

…si in acelasi timp gandurilor le place tare mult sa zboare, stiut fiind ca sunt singurele care pot ajunge oriunde cat ai clipi. Nu sunt arogante din cauza asta. Sunt doar foarte independente. Desi pot ajunge atat de repede atat de departe, le este greu sa se intoarca de unde au plecat. Prefera sa alunece spre cai necunoscute, mereu aiurea, mereu departe si din cand in cand sa se aplece usor pentru a mai descreti o frunte.

Si poate cel mai important atribut al lor: poarta cu ele amintiri. Ne leaga de trecut pentru a ne putea regasi in momente de incertitudine.

In acelasi timp ne indeamna sa visam. Ne calauzesc pe cai neumblate, fiind uneori singurele alaturi de noi. Mereu in preajma, dar niciodata statornice. Sa existe oare o constanta in ganduri? Poate atunci cand credem in vise si urmarim cu atentie fiecare pas spre realizarea lor. In rest? Gandurile zboara si asa trebuie sa fie.

Imi este un pic somn si numai ziua asta innorata e de vina. Sa ne gandim la o ceasca mare de cafea. O ceasca mare cu 2 torti (Serios ca exista. Se gaseste la o cafenea tare draguta in Piata Romana). Iar simbolistica nu e deloc de neglijat...

Ma gandesc cum poate schimba o ceasca de cafea o zi banala. Cum poate s-o transforme intr-o zi placuta, in ciuda copertinei de nori. Desi pare rezultatul unei ecuatii complicate, nu este. Totul e simplu. Chiar si pentru cei care sufera de meteorosensibilitate...greu cuvant, cu implicatii si mai greoaie.

Ce ne face sa zambim atunci cand este innorat? Ei bine, imaginea cestii de cafea cu 2 torti. Functioneaza chiar mai bine decat cititul in zat. In comparatie cu el, ceasca asta lasa loc pentru neprevazut, da nastere la scenarii si ne incurajeaza sa visam. Stiu, in detrimentul momentelor in care trebuie sa fim sobri. In detrimentul momentelor de seriozitate acuta sau chiar cronica. In detrimentul maturitatii impuse.

Hei, voi, ganduri serioase! Sunteti coplesitoare si insistente! V-as ruga sa fiti mai decente. V-as ruga sa-mi dati timp pentru mine...timp pentru a simti gustul aromat al cafelei sorbite cu nesat dintr-o ceasca cu 2 torti...

Nu ma pot desparti de voi, pentru ca ma aduceti cu picioarele pe pamant. Dar va pot cere, un moment doar al meu. Un moment in care sa ma regasesc...un moment in care sa fim doar eu si ceasca magica...de cafea.

Sa revenim la normal? Dar care ii sunt limitele?
Sa ne apucam de povestit. Dar pe cine intereseaza?
Sa plangem incet. Dar pentru cine?...si atunci sa lasam ploaia sa vorbeasca pentru noi. O ploaie repede ca de vara. Hotarata, imprevizibila, pusa pe curatat.
S-a oprit.
Aerul este mai proaspat. Pacat ca strazile sunt acum mai murdare. Ai zice ca ploaia asta ar fi trebuit sa stearga tot, nu sa lase in urma, neclintite, aceleasi gunoaie. De data asta m-a luat prin surprindere.
- Chiar nu poti sa duci cu tine tot? chiar nu poti sa cureti nimic? Chiar trebuie sa le lasi pe toate asa cum le-ai gasit? E ca in bancul ala stupid cu tricoul cu Metallica, descoperit dupa o sapuneala zdravana. Am insistat, pentru ca nu mi s-a parut corect. Si pentru ca n-am primit nici un raspuns, m-am incapatanat si am tot repetat intrebarile.
Degeaba.
A plecat ploaia, mi-au ramas intrebarile. Tot fara raspuns. Cu toate astea parca un pic mai cuminti. Mai asezate, mai domoale, mai retinute. Stiau la fel de bine ca si mine ca raspunsurile lor vor veni tarziu...atunci cand nu vor mai conta…atunci cand nimeni nu va mai avea nevoie de ele…atunci cand nimeni nu va mai intreba.